E prea tarziu.
Lumina oarba imi oboseste ochii, iar mana imi tremura de ura, teama, frig... de nimic.. de nimicul pe care nu stiu sa ti-l scriu.
Cam asta a mai ramas intre noi... nimicul. Un cuvant atat de gol... la fel ca nimicul, golul, albul, infinitul si marea dintre noi.
Dar iti voi scrie aceasta scrisoare, acest nimic pentru a nu lasa foaia alba, iar marea din ochii tai sa atinga malurile.
A cata foaie? Nici nu am tinut numarul, nici nu conteaza, caci totul este prea putin si nimic nu este prea mult. Este deja ora 3 noaptea, o nenorocita de ora 3 ....
Focul din centrala s-a stins de mult...e atat de frig desi e toaamna.
Doamne! este toamna....si am uitat sa deschid fereastra...
Sorb inca o gura de cafea din cana mea alba cu Mikey si Minnie.
E inca calda.
As vrea sa fii aici. Sa fii aici, sa-mi iei cana din mana si sa-mi spui ca este de ajuns, ca ar trebui sa ma culc. Sa imi soptesti lucruri marunte la ureche, sa-ti simt caldura in ea, sa imi tatuezi obrazul cu sarutul tau si palmele cu pixul cu care scriu acum. Sa imi canti in soapta si sa ma strangi de mana. Sa ma strangi de mana atat de tare incat sa ma trezesc, incat sa imi lasi amprenta ta, incat sa imi faci vanatai. Sa imi pui palma in mana ta si sa alergam. Sa razi de rasul meu si sa plang de ochii tai atat de adanci..
Sa plang pe covorul negru pana raman fara aer in plamani, pana sa mi se face rau, pana raman fara lacrimi...iar tu sa-mi intinzi paharul tau cu apa rece. Rece...atat de rece ca si palmele mele, pleoapele si bataile afurisite de inima. Sa ma intreb de ce mai bate si apoi sa te privesc...si sa-mi aduc aminte. Si sa imi vina din nou sa plang cu gandul ca ai putea sa pleci de langa mine...de pe covorul meu negru pe un alt covor nepatat de lacrimi.
Sterge lacrimile pe care le-am lasat pe foaie.
Nu, lasa...mai bine le sterg eu, caci tu nu ai putea sa faci nimic din toate cate as vrea eu. Nu ai putea sa fii aici caci ai plecat de mult, iar cana cu cafea...
Vorbele marunte...tu nu soptesti...nici macar nu gandesti lucruri marunte..la tine totul e maret...Tu nu m-ai lua niciodata de mana si nu ai alerga cu mine kilometri intregi ...ar fi o copilarie pentru tine...
Stiu...sunt o ciudata...o ciudata care nu stie ce vrea de la tine...o ciudata care inca te iubeste...care inca mai crede asta...O ciudata care...nici macar nu are un covor negru.
O ciudata care ar putea sa stea ore intregi fara sa spuna un cuvant, fara sa sopteasca un vers, fara sa te asculte si sa te implore sa taci si totusi sa stie ce simti.
O ciudata care te cunoaste prea bine ca sa nu isi dea seama ca tu nu ai putea sa faci asta niciodata, nu ai putea sa taci, sa nu imi soptesti...am uitat...tu nu soptesti...tu iti strigi iubirea, o desenezi, o canti, o respiri, o visezi. Acelasi vis ca si al meu, sub acelasi cearsaf de soare...aceeasi minciuna cu zambetul pe buze, aceleasi ganduri facute scrum...
Dupa toate astea, sa uit sa rad...si tu sa nu mai fii aici sa ma inveti. Sa invat singura...si sa reusesc...iarta-ma, iarta-ma, iarta-ma, iarta-ma...te inebunesc cu ganduri minore si lipsite de sens...dar iarta-ma...De ce sa ma ierti?...nu stiu...poate pentru faptul ca am spus de prea multe ori acest cuvant si nu mai stiu ce inseamna.
Am ajuns in fata usii tale.
E incuiata.
De doua ori.
Am cheie, dar nu am curaj sa o descui...mai bine o las asa.
Nici nu am atins clanta usii...dar stiu ca e incuiata... mereu a fost.
Trebuie sa plec.
Lucrurile mele...pastreaza-le tu.. fa ce vrei cu ele...arunca-le, da-le foc...nu mai vreau nimic...nici macar cana alba cu Mikey si Minnie...nici covorul negru....nici macar lacrimile de pe el....
P.S. Am parcurs primul kilometru fara tine...
